18 mai – Ziua Internaţională a Muzeelor Istoria nu se recuperează prin tăcere / COMUNICAT DE PRESĂ
2 luni ago Pîrloagă Marian Comentariile sunt închise pentru 18 mai – Ziua Internaţională a Muzeelor Istoria nu se recuperează prin tăcere / COMUNICAT DE PRESĂ
Într-o ţară în care fiecare colţ de pământ păstrează urmele unei istorii vii, în care fiecare generaţie a lăsat în urmă ceva ce merită preţuit, Ziua Internaţională a Muzeelor ar trebui să fie un moment în care ne oprim din fugă, privim în urmă cu sinceritate şi ne întrebăm, onest, cât mai valorează pentru noi ceea ce am primit şi cât din această moştenire mai suntem dispuşi să ducem mai departe întreg, neatins de uitare sau nepăsare.
Și totuşi, în România de azi, această zi se aşază peste o tăcere grea, peste o lipsă de răspundere care doare, peste un abandon mut al propriei noastre identităţi. Pentru că, în loc să avem grijă de tezaurul lăsat de strămoşi, am ajuns să-l trimitem prin lume fără pază, fără garanţii, fără responsabilitate, şi să privim cum dispare, fără cineva să explice, fără cineva să răspundă.
Furtul Tezaurului Dacic din Olanda, petrecut în ianuarie 2025, nu este doar o pierdere materială, ci o rană deschisă în memoria colectivă a acestui popor. Este o dovadă sfâşietoare că nu mai ştim să preţuim ceea ce ne defineşte, că am ajuns atât de nepăsători, încât ni se pare normal ca un coif lucrat în urmă cu două mii de ani, o brăţară purtată de un rege dac – o bucată din sufletul acestei ţări, bătută în aur, să fie furată în linişte, fără urmări, fără asumare, fără ruşine.Iar dacă, în acelaşi timp, arhiva video şi audio a TVR, poate cea mai cuprinzătoare colecţie de memorie culturală vie din ultimele decenii, este trimisă în Germania pentru digitalizare, nu pentru că am dorit un parteneriat, ci pentru că nu mai suntem în stare să ne protejăm singuri trecutul, atunci devine clar că problema nu ţine doar de lipsa de fonduri sau de priorităţi greşite, ci de o degradare mai profundă, nu mai simţim legătura cu ceea ce am fost şi nu mai ştim cum să ducem mai departe ceea ce ar trebui să fie al nostru.În Vaslui, multe dintre monumentele istorice care ar putea spune poveşti despre cine am fost sunt lăsate să se degradeze, încet şi sigur.
Nu e vorba doar de lipsa banilor, ci şi de lipsa de interes. Clădiri care ar putea atrage turişti şi reda viaţă unor locuri uitate sunt pur şi simplu ignorate, ca şi cum trecutul n-ar mai conta. În municipiul Huşi, Muzeul Municipal (fostul Palat al Justiţiei) şi alte clădiri istorice se află într-o stare jalnică. Lucrările de renovare au fost începute şi apoi abandonate, reflectând lipsa de interes real pentru conservarea patrimoniului urban.Fără intervenţii concrete şi sprijin financiar bine direcţionat, aceste fragmente din istoria noastră riscă să se piardă. Nu vorbim doar despre pietre vechi, ci despre rădăcinile unei identităţi care, odată uitate, nu se mai recuperează. E nevoie de asumare, din partea statului şi din partea celor care încă mai înţeleg valoarea lucrurilor tăcute.În toată ţara, muzee stau închise, clădiri istorice se ruinează, exponate nepreţuite zac prin depozite umede sau în săli în care nu mai intră nimeni. Acolo unde ar fi trebuit să ajungă fiecare copil român ca să afle cine este, să vadă, să atingă şi să simtă istoria lui, domnesc doar tăcerea, igrasia şi un sentiment apăsător de abandon.Muzeele nu sunt simple încăperi cu obiecte vechi, ci locuri în care o ţară îşi păstrează rădăcinile vii. Acolo se adună suferinţele, credinţele, curajul şi munca celor care au fost înaintea noastră. Iar dacă nu mai ştim să păşim acolo cu respect, înseamnă că am început să ne pierdem legătura cu ceea ce suntem ca popor.Poate că cel mai grav nu este faptul că pierdem obiecte de patrimoniu, ci că ne-am obişnuit să nu ne mai doară atunci când le pierdem. Că nu mai cerem socoteală. Că nu mai reacţionăm. Că tratăm această dispariţie lentă cu o resemnare care, de fapt, spune că nu mai ştim cine suntem. Avem tot ce ne-ar trebui ca să fim un popor demn, dar nu mai avem grija, respectul şi curajul de a păstra ceea ce am primit. Și dacă nu schimbăm asta, atunci, oricât aur am avea în vitrine, nu vom mai fi o ţară, ci doar un loc care şi-a uitat sufletul.
Lucian Blaga spunea: „Veşnicia s-a născut la sat”, iar muzeele noastre sunt dovada că veşnicia nu se naşte doar la sat, ci şi în tot ceea ce am reuşit să păstrăm din lupta, credinţa şi răbdarea unui popor.
